Noapte peste Cappadocia. Ceasul sună exact in acelasi moment cand porneste si alarma telefonului. In grabă nici nu stiu pe care să-l opresc mai intai ca nu cumva sa-i trezesc din intamplare si pe vecinii nostrii de cameră. Defapt abia că dormisem – de emotii si de frica că nu voi reusii să mă trezesc la timp. E ora 3.30 noaptea. Si suntem in vacantă. Da ati citit bine – in vacantă ne trezim de bunăvoie in toiul noptii.
Astazi zburăm…dar nu cu avionul ci cu balonul. In sfarsit mi se va implini un vis demult visat. O dorintă pe care o aveam incă din copilărie după ce citisem de nenumarate ori cartea lui Jules Verne “Ocolul Pământului în 80 de zile”…atunci ma gandeam: Oare chiar este posibil să zbori cu balonul ? Cum il poti controla ? Nu te duce vantul unde vrea el ? Nu poti cădea cu usurintă din el ? Cat de tare se leagănă si cat de sus poate urca ? Dar mai ales cum cobori si cum aterizezi cu un balon ? Toate aceste intrebări din copilarie imi veneau din nou in gand si euforia pe care o simteam se amesteca cu teama de a intra in panica in momentul in care v-a trebui sa ma urc in el.
In jumate de ora eram gata de drum – si asteptam nerabdatori autobusul in fata hotelului. Langa noi inca doua perechi de tineri la fel de emotionati. Autobusul vine punctual si dupa ce mai colectam inca 8 persoane pe la alte hotele suntem pregatiti de…a lua un mic dejun in incinta agentiei. Abia la ora 5:30 – dacă stiam că durează atata veneam direct la agentie – pornim in aceleasi autobuse spre locul de “decolare”. Nu ni se dau nici un fel de explicatii si nici macar instrucţiuni de siguranță.
E incă noapte cand ajungem in mijlocul unui camp unde circa 20 de baloane se umflau de zor cu aer fierbinte.
Al nostru era deja inăltat astfel incat nu am avut timp nici macar sa-mi dau seama unde mă aflu si ce mă asteaptă, deoarece abia cateva minute mai tarziu “capitanul” balonului ne invită să urcăm.
Cosul in care intrăm noi e mult mai mare decat credeam cu o capacitate de 20 de persoane. Noi suntem doar 16 veniti din toate colturile lumii. Cu ajutorul unei scări urcăm cat putem de repede in cosul care incepe deja sa se ridice de pe pămant si sa se bălăngane in bătaia vantului. Hurry up ! că plecăm fără voi ! strigă din nou capitanul la noi in timp ce 4 băieti zdravăni si muschiulosi incearcă sa fixeze balonul si să-l tină cat de cat stabil.
Gata, sumtem toti la bord si capitanul deschide focul cu putere …zambiti va rog ! se fac poze si huupppsss suntem in aer.
Stomacul mi se strange putin si cateva lacrimi de emotie tasnesc de sub pleoape. Ne mai zgaltaim putin – de fiecare dată cand capitanul dă drumul la foc si urcăm tot mai sus…senzatia este ca intr-un lift cu peretii de sticla ( comparatia nu e chiar reusita dar alta nu am ) . Cosul in care stam ne ajunge pana pe la piept, deci nici din greseala nu ai putea cadea din el. Oricum nu mi-e teama deloc.
Privesc in jos spre baloanele ramase inca pe pamant – ce frumos strălucesc ! 400 metrii inaltime , 500…600 si inca tot mai urcam. Pe la 800 m inaltime opreste flacara…acum plutim im voia vantului. In jurul nostru alte zeci de baloane colorate isi iau pozitia de plutit.
E o panorama extraordinara pe care greu o pot descrie…De aici de sus se poate vedea toata regiunea Cappadociei: valea verde si valea galbena si cea a indragostitilor si valea casutelor din povesti…si soarele chiar da sa rasara la orizont exact cand trecem peste valea roza…si acopera valea intr-o splendoare de culori rosiatice in toate tonurile.
Aici in Cappadocia in apropierea localităţii Goreme natura a creat cele mai bizare forme din lume – formaţiunii stâncoase in forma de “conuri”, “turnuri” si de “piramide” ce par să ţâşnească din pământ. Cred ca nu exista alt loc pe pamant ( sau cel putin nu am auzit eu inca de el ) unde sa se merite pe deplin sa il vezi din perspectiva unei pasari. Multe dintre aceste piramide au fost scobite de catre oameni si folosite ca si adapost pentru sute de ani. Relieful insa care a permis acest fenomen s-a format, probabil, acum 3.000 de ani, ca urmare a activitatilor vulcanice. De asemenea, efectul de eroziune al vantului si cursul apei au modelat conurile asa cum arata ele astazi. Daca nu a-si simti din cand in cand cum vantul imi strofoaca frisura si fierbinteala flacarii care ne ajuta sa nu ne prabusim a-si crede ca inca visez…atat de sureala este intreaga panorama ce mi se desfasoara sub ochi.
Aproape o ora am traversat mai multe văi si dealuri ca intr-un traziu cand soarele devenise prea puternic si aerul se incalzise periculos de tare ( astfel incat sa nu mai putem cobora ) sa incercam sa aterizam pe un camp liber. Coborarea se face la fel de rapidă ca si urcarea avand uneori senzatia ca vei colida cu orice pom aflat in apropiere si prima incercare de “touch down” nu ne-a reusit. Atingeam putin pămantul ca in acelasi moment sa fim catapultati din nou in sus ca o minge de guma, plop, plop inca de doua trei ori – in timp ce eram zgaltaiti de-a binelea.
Treceti in pozitie de aterizare – ne atrage atentia capitanul si el putin speriat. Din pacate uitase sa ne explice cum arata aceasta pozitie asa ca fiecare face ce crede el ca ar fi mai bine si in suspansul in care suntem incepem toti sa radem in hohote…Intr-un tarziu ne-au ancorat baietii cu niste franghii si ne-au asezat cu cos cu tot pe platforma din spate a unui pick-up. Acum radem toti ca nebunii.
Sa ciocnim un pahar de sampanie ca am supravietuit ne imbie cateva minute mai tarziu capitanul…dar eu in loc de sampanie parca am baut drogul zborului precum spunea si marele Leonardo da Vinci:
“Odată ce ai experimentat zborul, vei merge pe vecie pe pământ cu ochii mereu întorși spre cer, acolo unde ai fost si unde pentru totdeauna iti vei dori sa te intorci !”
Vrei sa vezi toate pozele din Cappadocia ? Click aici !