Egipt – prin deșert cu 13 arabi in minibus

Călătorie individuală prin Egipt . Aventura a inceput deja aici…

Există 2 drumuri care traversează deșertul arab: unul in apropiere de Port Safaga care duce prin Qena la Luxor si celălalt din Marsa Alam – care defapt se afla la 60 de km in sud de aeroport si care duce spre sudul Egiptului si Assuan – țelul nostru pe ziua de astăzi.

Din depărtare zărim deja o îngrămădeala de minibuse stând pe 4 randuri unul lângă altul. Luăm bagajul în spate, plătim cele 20 de lire egiptene taximetristului si pornim să întrebăm care dintre aceste autobuse pleacă spre Assuan. Pe parbriz doar tăblițe scrise in arabă. Se pare ca turiștii nu circula deloc cu autobusele locale.

Assuan? Întrebăm noi – La, la ne răspunde un arab. Al doilea: Assuan? La, la – cine nu știe si este mirat de faptul că arabii doar lălăiesc – LA înseamnă pe arabă simplu NU! deci nici unul dintre autobusele acestea nu merg la Assuan.

Does someone speaks english? Întrebăm noi in gura mare.

O grămadă de arabi, aproape toți îmbrăcați cu cămășile lor lungi până la podele, cândva albe, dar acum devenite de culoarea prafului si turbane formate din cel putin doi metrii de pânza încolăcite peste cap ne privesc mirați. Noi suntem singurii turiști. Unul dintre șoferii de autobuse care s-a ascuns si el la umbra singurei clădiri din aceasta zonă – ce pare a fi un restaurant micuț unde se vinde ceaiul lor de menta îndulcit cu foarte mult zahăr ne răspunde: fifty, fifty.

Asta nu am înțeles – ce înseamnă fifty, fifty? ! Îl privim mirați.

El se uita la noi si răspunde încă o data: English fifty, fifty – aha– el vorbește engleza așa pe juma, juma…

Which bus goes to Assuan? si arat spre zecile de autobuse care stau in toate direcțiile pe zona de parcare.

No, no Assuan. Edfu! ne răspunde el. You take bus to Edfu and change in Edfu to Assuan.

OK. Acum am înțeles. Deci autobusele traversează mai întâi desertul pana la Edfu si de acolo va trebui sa mai schimbam din nou spre Assuan.

Which bus?

Arabul ne arata unul dintre autobuse si ne face semn sa urcăm. Autobusul este gol așa ca ne putem așeza unde vrem. Încerc mai multe scaune sa văd care este mai comod dar toate sunt fără deosebire tari si cu husa roasa de timp. Imi aleg un loc la fereastră in penultimul rand. Soțul meu se așează langa mine si așteptam. Este ora 12 si 20 de minute. Înainte de a pleca trebuie totuși sa vizitez neapărat toaleta. Asa ca cobor încă odată si ma îndrept spre așa zisul restaurant.

Restroom? întreb eu. Nimeni nu-mi răspunde sau imi face un semn. Toilet? Mirarea lor se transformă acum in panica și bărbații adunați in fata restaurantului se privesc intre ei.

Du-te si întreabă tu unde este toaleta, ii spun soțului meu, se pare ca bărbații se jenează sa mi-o arate. Eu rămân si te aștept aici sa nu lăsăm bagajul nesupravegheat. Soțul meu se întoarce dupa cateva minute si in mimica lui vad nedumerire.

Toaletă oficiala pentru femei nu există, pentru bărbați e clădirea mica in spatele restaurantului. Ce să fac ? – daca imi trebuie, trebuie sa mă duc la bărbați. Înăuntru o gaura săpata in pământ si langa ea o găleata pe jumate umpluta cu apă. Arabii nu folosesc hârtie igienica ci se spală pe fund cu apă si cu mana stânga.

De aceea nu întindeți niciodata mana stânga spre un arab in semn de salutare – pentru ei nu exista mai mare jignire!

Ne urcam din nou in autobus si așteptam.

Ai întrebat la ce ora pleacă autobusul?  Este chiar in mijlocul zilei si soarele își arunca razele nemilos spre pământ. Soare mi-a trebuit, ma gândesc eu, acum îl am! Din nou se întoarce soțul meu cu aceeași nedumerire in ochi.

Ce? îl întreb eu? din nou la, la …

Ceva in genul acesta, răspunde el – autobusul nu are oră de plecare stabilită, pleacă când este plin. Dupa încă vreo zece minute, care au facut ca temperatura in autobus sa urce la peste 40 de grade începe sa se umple autobusul. Fiecare cum urca si ne vede face o mutra speriată ca de bombe – mai târziu vom afla de ce – arabilor le este mai frica de noi pentru că dacă sa întâmplat pana acum vreun atentat, acesta a fost întotdeauna împotriva turiștilor, astfel noi suntem pentru ei un risc in acest autobus. Deci – trag eu concluzia – daca călătorim cu autobusele de localnici este absolut sigur că nu ni se va întâmpla nimic! Șoferul vine si ne numără…1, 2, 3, …11 persoane. Dar se pare ca autobusul încă nu este plin. Langa bancheta noastra se mai poate deschide un scaun rabatabil si in fața noastră direct langa ușa încă unul…acum suntem 13 – oare o fi semn bun? ma întreb eu… Înghesuiți ca intr-o doza de sardele plecam la drum. Salam aleicum! Alah cu noi!

la drum cu 13 arabi prin desertul egiptean…

Parcurgem primi 20 de kilometrii fără probleme. Dar acum apare la orizont prima bariera. Doi soldați cu mitraliera legata de brâu ne fac semn sa trecem mai departe pana nu ne zăresc pe noi. Eu mi-am pus pe cap un fel de batic pe care îl port de obicei când vizitez vreo moschee dar cu pielea mea alba si ochii albaștrii – nici o șansa sa nu fiu recunoscuta ca turista. Așa că soldatul face semn cu mana să oprim si autobusul rulează încet inapoi. Eu mă scufund in scaun dar soldatul vine direct la geamul meu si bate in el – Open, please! Passport, please! Eu scot cu mâinile tremurânde pașapoartele din geanta si i le prezint. Ce ne facem acum daca ne trimite inapoi? El le ia, le răsfoiește pagina cu pagina si eu ma fac si mai mica când imi dau seama ca noi avem in ele si viza americana. Dar soldatul ne privește cu un zâmbet imens si face o gluma pe araba – dupa reacția celorlalți care au pufnit cu toții in râs imi dau seama ca gluma a fost făcută pe pielea mea – ceva de genul 13 bărbați si o singura femeie…pai atunci va urez un drum plăcut – si așa si a fost.

Fără prea mari peripeții am străbătut desertul si după 4 ore de nisip, piatră si soare mă bucur să văd in apropierea orașului Edfu si a râului Nil in sfârșit zone cultivate cu trestie de zahar, livezi de portocale, lămâi si mango.

Egipt este o tara foarte săraca

In Edfu stația de autobuse este si mai aglomerata – aici suntem confruntați de viața cotidiana a egiptenilor: femei cu roiuri de copii in jurul lor îmbrăcate in rochii lungi negre, multe dintre el având si fata si mâinile acoperite, bărbați cu saci in spate, târâind dupa ei animale legate de picioare (pui, oi si capre mici negre) încearcă toți sa urce buluc in autobus. Șoferul care ne-a transportat pana aici ne arată unde sa ne urcăm si de data aceasta trebuie sa dau puțin din coate pentru a prinde un loc liber. Inca cel puțin o ora de mers pana la Assuan. Doar ca autobusul oprește pe parcurs aproape in fiecare localitate si astfel ajungem in Assuan mult dupa apusul soarelui. De aici mai trebuie sa luam încă odată un taxi pana la hotel. Daca tot am călătorit pana acum ca si localnici de ce nu sa încercam taxiul lor unde stai in picioare sau pe margini pe o bancheta de lemn?

In total pentru un drum de peste 500 km am necesitat 7 ore de mers cu autobusul si am plătit 71 de lire egiptene pe persoana (mai puțin de 10 Euro). In comparație – o excursie cu autobusul ghidat pentru turiști ne-ar fi costat 120 euro pe persoana…

Raul Nil si bărcuțele cu vela numite aici “felucca”

In centrul orașului taxiul se oprește si ne face semn sa coboram. In sfârșit suntem la destinație. Sunt obosita si flămânda! Ne rotim in jurul nostru sa descoperim hotelul la care am facut rezervarea – Piramisa Isis…. Island…nu pot sa cred ceea ce văd, într-adevăr pe o insula in mijlocul Nilului literele luminoase ale hotelului nostru străpung noaptea care se lăsase deja!

Si acum, cum să ajungem pe insula? Aventurile lui Pami continua…

Ti-a plăcut ? Distribuie si prietenilor tăi ...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *