Pe vremea când călătorisem cu rucsacul în spate prin Africa de Vest prin Gambia si Senegal în căutarea vieţii exotice, a locurilor de cult negru şi a magiei (auzisem că în Africa de Vest se mai practică şi acum “Voodoo”) 
încă nu existau aparate de fotografiat digitale. Luasem cu noi un aparat vechi, destul de mare şi greoi pe care nu-l puteai ascunde ca şi pe aparatele moderne de acum, uşor în buzunarul de la piept al tricoului. Hotelul la care ne-am cazat în Banjul este cel mai cunoscut din oraş, mai bine zis este singurul hotel accesibil turiştilor. Hotelul se numeşte Carlton şi eu am sunat deja înainte de a pleca pentru a rezerva o cameră. Reţeaua de Hoteluri “Ritz Carlton” fiind pentru mine una dintre cele mai renumite din lume cu hoteluri de foarte bună calitate. Dar din păcate uitasem în ce ţară voiam să călătorim.
Gambia este una dintre cele mai sărace ţări ale lumii ocupând unul dintre ultimele 10 locuri la venitul pe cap de om. Am ajuns dimineaţă după o noapte nedormită în avion, suntem obosiţi şi prăfuiţi după un drum îndelungat cu autobusul şi prima impresie este catastrofală.
Acesta nu poate fi hotelul la care am făcut rezervarea…nici vorbă de Ritz, o intrare mică, un coridor murdar, nişte cerşetori în faţa uşii. La recepţie nu suntem aşteptaţi cu un “wellcome cocktail” cum credeam eu. O femeie grasă şi unsuroasă pe mâini ne dă o cheie şi ne arată drumul spre scări. Lift nu avem şi treptele sunt acoperite cu un covor roşu murdar la fel de unsuros ca şi mâinile recepţionistei. Mi-e teamă să deschid uşa camerei şi într-adevăr camera este mică cu un pat în mijlocul ei şi cu o gaură în perete unde a fost cândva un aparat de aer condiţionat. Şi patul este nefăcut! Observ cu neplăcere că persoana care dormise înaintea noastră în această cameră nu s-a descălţat de pantofi, aşa că toată pătura este murdară cu noroi uscat. Cobor din nou la recepţie dezamăgită şi revoltată şi îi fac cunoscut recepţionistei că într-o astfel de cameră nu doresc sa înnoptez. Îşi cere mii de scuze, am ajuns prea devreme, să aşteptăm încă câteva minute…şi îmi promite să cureţe camera cât se poate de repede. Este doar pentru o noapte îmi spun şi înghit găluşca care mi s-a format în gât.
Nedorind să aşteptăm în incinta hotelului hotărâm să vizităm puţin oraşul. Sărăcia care ne înconjoară mă îngrozeşte. Nici vorbă de locurile misterioase pe care mă aşteptam să le descopăr, doar praf şi mizerie. Cartierul prin care trecem se numeşte “half die” din cauză că jumate din populaţie a fost ucisă de ultima epidemie de holeră…hm, au trecut mai mulţi ani de atunci şi totuşi îmi trece un fior neplăcut prin spate!
Ne îndreptăm spre piaţa centrală pentru a vedea ce se vinde. Facem între timp poze prin cartier şi cu oamenii de pe străzi. Legume, ceapă, fasole, portocale, şi multe multe suluri de pânze colorate cu motive mari şi culori stridente. Atmosfera este deosebită, culorile şi mirosurile mă ameţesc. Şi dintr-o dată observăm că din neatenţie am pierdut aparatul de fotografiat. Probabil l-am uitat pe masa unei tarabe unde cumpărasem nişte portocale. Nu se poate…chiar în prima zi…ce ghinion…ne întoarcem într-un suflet înapoi dar nici urmă de aparatul nostru de fotografiat. Întrebăm disperaţi în stânga şi în dreapta. Un domn îmbrăcat mai bine ne informează ca există un birou de piaţă unde putem întreba. Dar din păcate nici supraveghetorul de piaţă nu are nici o idee unde se poate afla aparatul nostru de fotografiat. Într-un târziu am renunţat de a mai întreba şi căuta şi ne-am îndreptat trişti către camera hotelului nostru.
Urc scările cu un sentiment ciudat, neplăcut, parcă tot concediul nu mai are nici un sens…deschid uşa camerei, camera în care intrăm acum este curată, patul acoperit cu haine de pat colorate, un prosop alb şi o bucată de săpun parfumat sunt puse ordonat peste cearceaf…şi lângă ele…aparatul meu de fotografiat…