Strassbourg – Same, same but different !

Hotelul Sofitel este amplasat in centrul orasului Strassbourg, direct pe Grande Ile, insula formata de doua braturi ale raului Rhin la doar cativa pasi departare de minunata catredrala Notre Dame. Aici strazile sunt inguste si locurile de parcare rare.

Noroc ca hotelul nostru avea o zona de parcare direct in fata intrarii. Dar nici nu am intrat bine pe arealul de parcare al hotelului că deja doi baieti tineri au inceput să ne faca semne cu mana si sa ne indrume spre un loc de parcare gol. I-am auzit vorbind intre ei – „ăsta e al meu, ba nu al meu“… se certau ei in gura mare! Am coborat făcand o mutră agresivă către sotul meu dandu-i să inteleagă fără prea multe cuvinte că nu am nici un interes să discut cu băietii.

“Give me money to look after your car” ne spun ambii băieti in cor. Nu le da nimic, ii spun eu sotului cu priviri aspre, fără a scoate insă un cuvant.

La capătul parcării se află un automat si eu ma indrept direct spre el pentru a scoate un tichet. 2,50 Euro pe oră… si perioada maximă de parcare este de 2 ore. Mamă, mamă, da scump mai e! Mai ales că aveam de gand să rămanem aici peste noapte… Mă uit la ceas – e ora 2 la amiaza si se plateste pană la 7 seara – dupa aceea e liber si maine fiind duminică parcarea este gratuită. Dar pană la 7 mai sunt 5 ore… Vorbesc cu sotul meu pe germană in timp ce baietii inceacă să intre cumva in vorba cu noi.

“Gib mi mani”… mai incearca ei inca odată in timp ce eu ma indrept spre hotel să intreb cat costă parcarea in cazul in care suntem clienti.

Da, avem dreptate dacă suntem clienti ai hotelului platim un pret intreg pe zi care este 29 EUR… aoleo… mă gandesc eu si calculez repede in minte, dacă bag banii la automat pana la ora 7 ies mult mai ieftin, dar cum sa fac cu băietii?

Nu a mai fost necesar sa ma prefac deoarece cum ies din hotel si mă indrept spre masină ii aud pe băieti strigand in gura mare si arătand spre mine… ”asta-i de-a noastră! e româncă de-a noastra”.

– Was hast du dennen gesagt? (ce le-ai spus? in trad.) il intreb eu pe sotul meu supărată că m-a demascat. El rusinat apleacă capul.

-Die haben mich soooo genervt, ich habe nur gesagt “Lasă-mă in pace! “ una dintre putinele fraze care ii scapa mereu. Nu pot sa fiu suparata pe el – asta eu l-am invătat!

Băietii au prins acum curaj si s-au adunat in jurul meu. Intretimp au mai apărut incă doi.

-De unde vii, mă? … nu raspund.

Unul dintre ei imbrăcat mai curat cu sacou de costum incearcă sa-i alunge. Lasă-mă pe mine! Si incepe o conversatie „ politicoasă “

-Nu v-ă suparati pe noi doamnă – noi din asta trăim. Avem grijă de masini in parcare să nu le distruga nimeni (dandu-mi de inteles că “nimeni” altcineva nu le-ar distruge, decat ei, in cazul in care nu-i platesti).

-Dati-mi si mie un leu sau doi.

-De unde sa-ti dau lei… imi scapa in sfarsit cateva cuvinte pe româneste. Eu platesc la automat si gata. Nu văd de ce sa te platesc si pe tine… si mă indrept din nou spre automatul de bilete. Băiatul vine cu mine sa-mi explice cum funtioneaza…

-Doamnă, aici bagati banii si de aici scoateti tichetul.

Automatul nu accepta decat monede si eu deschizand portmoneul observ ca nu am decat bani de hartie.

-Poti tu sa-mi schimbi 5 Euro? il intreb… cum te cheama? Ionut, imi raspunde el. Mă cheamă Ionut.

-Ai 5 Euro in monezi? Da am, doamnă, imi raspunde el si scoate din buzunar un pumn intreg de monezi. In momentul in care să bag banii in automat mai incearca incă odată: Nu scoateti tichet acum că in două ore trebuie să luati unul nou. Lăsati-mi mie banii si eu scot tichetul cand văd ca vine controlorul si vi-l pun pe parbriz inainte să vă verifice. Am sa stau aici toata seara si am grijă. Ce ziceti?

Ce sa zic? Parcă e tentantă metoda… mai ales că astfel nu va trebui sa mă reintorc după două ore din nou la masină.

-Dar pot sa am incredere in tine, Ionut? Da sigur, doamnă! că doar suntem la fel.

-Tu de unde esti? il intreb din nou – Dintr-un sat din dimbovita. Si ce faci aici in Franta? incerc eu acum să fac conversatie, crezand că astfel voi ridica nivelul de incredere. Am venit sa fac bani – este raspunsul lui.

-Was machen wir jetzt? il intreb pe sotul meu (ce sa facem? – sa-i dau banii lui Ionut sau nu?) si ii explic si lui metoda care mi-a propus-o Ionut… Tu trebuie sa hotărasti daca ai incredere in el sau nu. Hotărasc sa am incredere si ii inmanezi cei 5 euro pe care mi i-a dat. Cu un zambet superior mă indrept din nou spre hotel si mă gandesc privind spre alti turisti care tocmai scot tichtete de parcare si se plang de preturile ridicate… tot e bine sa fi român.

Cladirea hotelului este moderna dar cumva se imbina perfect cu anturajul. Camera noastra la etajul 1 e micuta dar frumos mobilata si cu privirea directa spre Biserica St. Pierre. Lasam bagajul nedeschis si pornim imediat intre-un tur inarmati cu aparatele de fotografiat. Este ultima zi frumoasa si senina din anul acesta cu toate ca suntem la sfarsitul lunii octombrie! si vrem sa profitam cat putem mai mult de ea. Direct din fata hotelului incepe Petite rue de l’ eglise care duce spre catedrala. Am mai fost in Strassbourg, nu e prima data, dar inca nici o data nu am inoptat aici asa ca mereu eram doar in trecere si in graba. Acum ne putem relaxa, putem chiar si lua masa intr-unul dintre nenumaratele restaurante care mai au mesele puse afara in strada (atat de tipic pentru intreaga Franta) si sa asteptam apusul soarelui pe care inca nu am avut norocul sa il admiram aici.

Strassbourg Petite France

Ne-am plimbat toată dupămasa prin oras pană s-a lăsat seara si picioarele nu ne mai duceau, am hotărat sa ne reintoarcem la hotel. Trecem prin parcare si din curiozitate vreau să văd daca Ionut s-a tinut de cuvant. Parcarea e goală, băietii s-au retras. Nici urma de Ionut si nici un tichet nu e pus pe parbriz. In schimb o mandrie de amendă flutură de sub stergătoare. Mai sunt circa 30 minute pana la ora 7 cand se tremina perioada de plată. Scot niste monede si ma indrept spre automat. Ce faci? Ma duc sa scot tichet pentru ultima jumate de oră … nu cumva sa mai vină incă odată politia si să plătim amenda de doua ori.

-Dar unde-i Ionut al tău? mă intreaba sotul si el supărat….

-A dispărut… ii raspund eu cu un zambet de data aceasta trist… si parcă doare mult mai mult cand esti păcălit de cei “la fel” ca tine.

Si pentru ca fiecare povestioara trebuie sa aiba o concluzie, iat-o pe cea de azi:

Dacă vrei sa păcălesti – ai grijă că vei fi păcălit!

Ti-a plăcut ? Distribuie si prietenilor tăi ...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *